Viață tristă de adolescent

Viață tristă de adolescent

Când spui adolescent aproape automat se asociază cuvântul cu altele cum ar fi: răzvrătire, nemulțumire, neascultare, risc, inconștiență, lipsă de respect, probleme școlare. De obicei suntem tentați să le vedem pe cele negative. Dar adolescența e grea azi, îmi pare că e mai grea decât adolescența mea cu lipsuri, practică la câmp, îngrijit de animale, dat cu sapa etc.

Dacă ai curiozitatea să observi adolescenții vei observa pe fața lor ce am văzut și eu așteptându-l pe Timo la poarta școlii de atâtea ori: Tristețe. Adolescenții de azi sunt niște oameni mustind de viață, plini de vise și dorințe care sunt prinși în colivie și devin morbid de triști.

Priveam copiii de clasa a 8-a, care ar fi mai mult preadolescenți și îi observam ieșind de la școală așa de triși că îți dădeau lacrimile. Parcă erau niște oameni ieșind din schimbul 3 după o noapte de muncă. Erau obosiți, neîmpliniți și nemulțumiți. O imagine total atipică pentru vârsta lor.

Am tot discutat cu Timo dar și cu alți astfel de copii și pot scrie câteva cuvinte despre tristețea lor. Despre cauzele tristeții lor și a oboselii.

Adolescenții sunt triști pentru că nu sunt valorizați

Au haine bune, telefoane de ultimă generație, mâncare suficientă dar astea nu pot stâmpăra setea de a fi valoroși. Valoare dată de telefonul cumpărat de tata e de scurtă durată și duce spre o adâncire a tristeții sale. Nu se simte dorit și important cu toată strădania tatălui și a mamei de a demonstra asta prin valoare „băgată” în ei prin tehnică, bunuri, școli bune etc. Eu au o sete profundă de afecțiunea valoroasă a părintelui, mai mult decât orice. Se simt neimportanți și nevaloroși pentru că nu petrecem timp cu ei, asta e dovada că nu îi valorizăm.

Adolescenții sunt triști pentru că li se evocă mereu negativul.

Aprecieri pentru normal rar facem. Dacă iau note de 8 rar le spunem felicitări, dacă au păstrat curățenia în cameră rar remarcăm, dar pe cele negative la remarcăm cu o iuțeală incredibilă. Imediat „le reproșăm” notele slabe, dezordinea, lipsa de respect sau alte lucruri și aspecte deranjante. La școală la fel, nu de fiecare dată sunt punctați pentru răspunsuri bune pe când cele insuficient de bun e sunt penalizate neîntârziat. Sunt confruntați cu un negativism permanent și asta îi duce spre răzvrătire, spre senzația că orice ar face nu sunt suficient de buni și deci spre renunțarea la a mai fi buni.

Adolescenții sunt triști pentru că sunt considerați buni sau răi după performanță.

Părinții sunt nemulțumiți dacă nu au performanțe școlare sau sociale bune, profesorii de asemeni că le dăunează reputației lor, biserica la fel dacă nu respectă regulamentele. Dacă adolescentul are note bune și e conformist e considerat un tânăr valoros și de perspectivă, dacă notele sale nu sunt strălucite și încadrarea sa socială e problematică e considerat un caz pierdut, unul din cei care nu vor ajunge nimic în viață fie că verbalizăm asta fie că nu.

Adolescenții sunt triști pentru că sunt comparați.

Părinții, cadrele didactice, slujitorii din biserică, babele de pe stradă sau din bloc, toată lumea îi compară. Da ăla ce are mă în plus de învață bine? Da soră-ta cum de poate? Da colegul tău de bancă cum de e așa bun la învățătură? Da copilul lui cutare care e mai sărac decât tine cum de poate face asta? Și multe alte propoziții acuzatoare și comparatoare. Sunt tare triști când îi comparăm și tristețea asta e morbidă și potențatoare de răzvrătire.

Adolescenții sunt triști pentru că i-am trimis la… telefon de mici

Ce face mama și tata ca să fie cuminte copilul și să nu îi încurce prin casă? Le dă telefonul sau tableta în mână. Asta crează o teribilă tristețe la adolescenți. Nimic din viața asta nu e așa excitant ca acolo. Viața devine monotonă, necolorată, sunetele estompate și banale, acțiunile încete și plictisitoare, răsplățile se lasă nesimțit de mult așteptate și cer colosal de mult efort așa că nu vor lumea asta așa cum e ea și pentru asta sunt dispuși să încerce orice le promite senzație de la banala de acum țigară, până la „prietenoasa” moarte. Înțelegeți? Orice la promite o senzație ceva.

Desigur că nu am pretenția că le-am acoperit pe toate. Sunt multe alte motive dar motivul cel mai important e că: Ei sunt de vină. Simt că sunt de vină că ne-au încurcat viața, se simt vinovați că ne cheltuiesc banii (pentru tine muncesc) se simt vinovați că nu au performanțe școlare (ce îți lipsește?), se simt vinovați că suntem noi triști și nemulțumiți (ce să îți mai fac că ți-am luat de toate, nimic nu îți lipsește?)

Tristă viață… și totuși poate fi îmbunătățită mult și asta fără bani, electronice sau performanță. Li se poate reda naturalețea, zâmbetul, încrederea prin eforturi mici cum ar fi petrecerea de timp cu ei, discuțiile pline de respect, implicarea în acțiuni serioase și responsabile de către părinți, evidențierea reușitelor sau a normalului, căutarea de soluții împreună, îmbrățișarea (chit că e cât tine deja) aprecierea și iertarea.

 

4

No Responses

Write a response

Poți primi articolele viitoare
pe eMail

Înscrie-te și vei fi anunțat imediat ce apare ceva nou.

Multumesc de abonare.

Ceva nu a mers.